Birth Centenary Arion Roșu | 1.02.2024 (original) (raw)

2024, Contributors

https://www.contributors.ro/centenarul-arion-rosu/ Singura dată când un savant de origine română a fost celebrat în Journal Asiatique – periodicul de studii asiatice cel mai vechi din Europa, cu apariție neîntreruptă din 1822 – a fost la moartea indianistului Arion Roșu, prin necrologia academicianului francez Pierre-Sylvain Filliozat. Arion Roșu se născuse la București într-o zi de 1 februarie, în urmă cu un secol. Pregătindu-i Opera Indologica, 1956-2007 în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, ediția restitutivă exhaustivă care va include peste 180 de studii, articole și recenzii publicate de el pe trei continente și destinate pentru trei mari volume, îi sunt recunoscător Redacției Contributors | HotNews pentru prilejul de a reaminti unui public mai larg cine a fost Arion Roșu (prin preluarea unui text apărut mai întâi în franceză la Paris și în engleză la Wiesbaden, în periodice de indianistică, aici și aici), acum, la centenar. A fost – și rămâne – un magistru desăvârșit. Îi rămân nespus de îndatorat Regului Mihai, cel care, în 2006 la Palatul Elisabeta, îndrăznind nu mai pricep cum să îi relatez o clipă episodul de odinioară descris mai jos, a ascultat cu atenție, a surâs și m-a îndemnat să-i transmit toate gândurile sale bune magistrului meu. Îi mulțumesc Gabrielei Cursaru pentru un telefon în Montréal prin care Arion Roșu și-a regăsit – la bătrânețe, în 2003 – un prieten din adolescență: pe Marcel Leibovici. Îi mulțumesc lui Bogdan Tătaru-Cazaban pentru intuiția impecabilă, formulată pe o trecere de pietoni cândva în 2005, care i-a adus o mare bucurie bucureșteană și franco-română lui Arion Roșu spre sfârșit. La fel prietenului meu David Lieberson, care se apucase pe vremuri din senin să-l traducă în română, cu o fervoare de sanscritist. Sanscritistului Vlad Șovărel, cu care includ în prietenia noastră și purtăm mai departe prietenia legendară a lor, Sergiu Al-George și Arion Roșu. Soției sale Claude Roșu, a cărui moarte a survenit tot în 2007, îi păstrez de asemenea cea mai vie amintire, precum și lui Myriam Jacob-Roșu, căreia el a ținut să-i arate orașul și țara de unde venea, pentru o ultimă dată aici, în 2001. În carstica dezolare prin care plagiatele, furturile și abominațiile educației și culturii târăsc deseori atmosfera de azi, poate nu va fi cu totul și cu totul inutil să ne reamintim ce însemna un cercetător – nu: un savant – și cu ce singură măsură ar trebui de fapt să cântărim.