Ancient Greek Tragedy Research Papers (original) (raw)

îmi rememorez în linii mari viaţa pentra mine. N-am avut o viaţă de sufe rinţe, de mizerii care să impresioneze, nici o viaţă de aventură care să stîmească vreun interes deosebit. N-am făcut nici eforturi spectaculare pentru a deveni. Am avut o viaţă ca nenumărate altele, ftră nimic excepţional, o viaţă care spune prea puţin altuia, îi poate trezi prea puţin interesul. Desigur am pornit de jos, dar am urcat scara destul de normal, treaptă de treaptă, potrivit dotaţiei fireşti şi împrejurărilor, mai mult favorabile decît defavorabile. Nu mă socotesc deci îndreptăţit să-mi confecţionez o biografie care să reclame vreo compasiune sau vreo admiraţie. N-am avut, ce-i drept, o viaţă uşoară -viaţa în genere nu e uşoară -dar nici grea ca să mă plîng funciar de ea. N-au lipsit nici umilirile, murdăriile chiar, şi încă multe, mai ales în noua viaţă "liberă", din partea oa menilor "liberi", dar acestea s-au petrecut pe planul meschin al vieţii de toate zilele, pe care le înduri, anomim, ca mulţi alţii, şi cauţi să te ridici deasupra lor, deplasînd accentul pe planul superior al vieţii. N-am fost scutit nici de du şmănii, de invidii în viaţa ştiinţifică, dar poate ele au fost şi omagiul calităţii. Privind de pe această treaptă înapoi, văd că am străbătut un urcuş remarcabil de la punctul de pornire, mă găsesc pe o treaptă pe care n-aş fi îndrăznit să o visez, nici măcar tîrziu. Am urcat încet, fără să văd ţinta finală. "Păşeşte încet şi vei ajunge departe!" De altfel nu mi-am închipuit nici această longevitate. Am fost în genere slab dotat fizic, bolnăvicios, bolile din tinereţe mi-au scăzut speranţele în viaţă lungă, nu îndrăzneam atunci să mă gîndesc la vîrsta mea de azi. Dascălul meu de la şcoala primară din sat îmi pusese şi el încă din primele clase de liceu diagnosticul: "bun, dar nu cred că va trăi". Nu e deloc încurajator să-ţi ajungă la urechi asemenea previziune. M-am născut la 13 martie 1902, în satul Cioara (cu numele schimbat azi, chipurile dintr-o pudoare estetică, în Sălişte), judeţul Alba, sat aşezat la vreo 5-6 km. de Mureş, la aproape egală distanţă între Alba lulia. Sebeş, Orăştie, foarte aproape de Cugir, sat de vreo 2.000 de locuitori. E satul lui Sofronie1. El însă nu era din familia noastră, după cît am aflat dintr-o ascultare contemporană, era din familia Oana. M-am născut din părinţi ţărani, agricultori, să zicem mijlocaşi în raport cu condiţiile economice din sat, ţărani care robotesc la infinit în eco nomia proprie pentru a-şi asigura o existenţă sigură, dar să o numim mediocră. Nu am o genealogie veche şi complicată, nu o pot urmări înapoi decît pînă la strămoşul Ivan Prodan, iar după bunică pînă la tatăl său, Gheorghe Prodan. Stră moşul a fost ultimul Ivan în sat, căci venind în sat un ţigan fierar Ivan, nimeni n-a mai pus copilului acest nume. Bunicii, printr-o coincidenţă, se numeau, el Ion Prodan, ea Ioana Prodan, fără să aibă înainte vreo înrudire. Tatăl meu e Ilie Prodan, mama mea Ana Moţii. Mamei mele nu-i ştiu decît părinţii, Mihăilă Moţu şi Safta Pienar. Se ştia că moşul după mama era chiar moţ de origine, cel puţin aşa susţinea şi bunica după tată, care vedea în aceasta o inferioritate. Prodani au fost vreo trei ramuri deosebite în sat. Din una a ieşit, înaintea noastră, §i un învăţător, învăţătorul cel bătrtn. Cum n-a avut urmaşi bărbăteşti, Oica sa, măntată Socaciu, ca să-i ducă mai departe numele, şi-a botezat copilul Prodan, care a devenit Prodan Socaciu, şi a făcut teologia. Cît pentru trecutul mai îndepărtat, documentar atîta aflu că salul era lobăgesc, al familiei Barcsay, care pînă în 1918 a avut moşie şi "castel" (casă) în sat. Aici e înmormîntat şi poetul Avram Barcsay2. Şi pe Prodani îi aflu în scripte iobagi. Satul în schimb, Archişul (aşa se numeşte şi azi o parte a lui în care locuim), apare încă la 1310. Tata făcuse şcoala primară, ştia carte, scria framos, citeţ. îi plăcea^ şi să citească, mai ales cărţile bisericeşti, calendarele, uneori şi vreo foaie3. A învăţat şi să cînte la biserică. Nu cînta cai vreo distincţie oarecare, dar era stăruitor şi bisericos. Pe lîngă plugărie făcea şi zidărie, lemnărie: ca şi alţi zidari băr^şi putea construi o casă din temelii pînă la acoperiş, putea face la nevoie şi piese elementare de tîmplărie. Mama era frumoasă, blondă, cu ochi albaştri (singural detaliu care i se obiecta, ţăranii preferă ochii negrii). Copiii, n-am avut nici unul norocul să-i semănăm decît doar cu vagi aproximaţii. Nu ştia carte. învăţa împreună cu mine după ce am intrat la şcoală. A născut patra copii, doi băieţi şi două fete, una botezată după ea Ana, cealaltă Saveta. Băiatul cel mai mic, botezat după moşu. Ion, a murit fund abia de vreun an şi ceva, cu vreo cîteva luni înainte de moartea ei. Eu am fost primul născut şi ca atare m-am bucurat totdeauna de anumite avantaje, şi de băiat, şi de prim născut. Prin nu ştiu ce privilegiu ajunsesem la un timp să am la mîncare blidul propriu, să mănînc la masă, spre deosebire de ceilalţi care mîncau pe mescioară şi din blidul comun. Nu mă pot plînge. Nu mi-a lipsit spaţiul. Curtea, grădina, valea, uliţa, coa stele erau lil«re. Părinţii erau bucuroşi să ne expedieze din strîmtoarea casei. Nu era nici o catastrofă dacă profitai de ploaie să lipăi desculţ prin apă, prin tină4, dacă dădeai o raită în picioarele goale prin prima zăpadă căzută, dacă-ţi făceai plăcerea să o şi mănînci sau să ronţăi un pitţure de gheaţă proaspăt de la streşina casei. Cel mult, dacă mai erai înviorat şi cu una la spate. Nu le făceai plăcere să tuşeşti. Copil fiind plîngi uşor, dar te şi consolezi uşor. Nu te certa nimeni că alergi pe coridoare, pe scări, că-i faci gălăgie sub fereastră, că strigi pe uliţă. Nu-ţi purta nimeni grija că strănuţi, că ţi-ai deranjat stomacul, nu te căuta nimeni că ai transpirat la spate. Am cunoscut rîia de care nu mai scăpai. Cîtă luptă, cîte băi în ciubăr, cîte fel şi fel de unsori recomandate de medicina populară. Epidemie în toată legea. Ne scărpinam cu ruşine, ca de altfel toată lumea. Era o pacoste pe care nu ştiai cum să o ascunzi. A ţinut mult, nu mai ştiu cum am scăpat de ea. Puricele, păduchele erau familiari. Mai ales păduchele era frate de crace al copiilor. Mamele insistente, în schimb tu, nerăbdător să pleci să te joci. Stai că fac funie şi te duc în Mureş! Te tundeau la piele. Te dădeau cu gais (petrol). Nu e chiar aşa ruşine. în vremea perucii era familiar pînă şi la curtea regală. Era şi un instrument special de pătruns pe sub perucă pentru scărpinat. Acestea erau în firea lucrurilor. Bolile se tratau ţărăneşte, cu ale casei, cu buruieni, cu înţelepciunea vecinelor, cu rugi cu lapte, cu ceapă coaptă, cu mă măligă nesărată, cu zîrnă şi multe altele, cu descîntece la nevoie. Nu era boală pentru care să nu se găsească o recomandaţie. N-am cunoscut doctor, n-am cu noscut teama de injecţii, gustul amar al medicamentelor, oroarea unturii de peşte, sării amare, ricinei. N-am cunoscut nici îndoparea cu vitamine. Vitaminele le-am luat din belşug, fără _să ştiu, din crudităţi, din fracte. N-am îngrijorat părinţii cu boala copiilor de la oraş care se numeşte inapetenţă, nu i-am pus nicicînd în situaţia de a inventa artificii cu care să ne îndemne; îi îngrijoram mai cuiînd cu nesaţul nostm. Nu eram des întrebaţi: Ce doreşti mamă? Mîncam în lînd cu ceilalţi, ce se gătea, ce se nimerea. De preferinţe se ţinea seama doar cînd se putea, cum se putea, încolo, răbdare. Nu ştiam că trebuie refuzată pieliţa de smîntînă de pe lapte, tocmai o lîvneam. N-am îngrijorat pe mama cu ce prăjitură, ce tort, ce dulce^ri, ce bomboane, ce soi de struguri preferăm. N-am fost certat pentru că pescuiesc stafidele din cozonac, că mă îndop cu bomboane, cu ciocolată, cu frişcă de nu mai mănînc mîncarea la masă. N-am suferit de dinţi din abuz de dulciuri, n-am cunoscut cariile dentare, freza, cleştele medicului dentist. Zahăml, bomboanele (boboanţele) le vedeam rar, cîte o cărigă (bucată) două de zahăr, cîte o bucată de zahăr de 1 galbin (candel) pe care-1 lingeai numai ca să nu se gate, cîte o "jamblă", franzelă rotundă sau împletită, cîte o turtiţă de un creiţar (unde le găseau aşa de mici?!) la prilej de tîrg sau la cine ştie ce moment de slăbiciune părintească. Iar cînd "uitau" să ne aducă: n-a venit turtarul, şi-a mpt piciorul! Visam zadarnic să mă ia şi pe mine cu ei o dată la tîrg. Mă încîntau seara la culcare cu promisiunea. Qnd mă trezeam însă dimineaţa, erau duşi demult. Ui taseră, chipurile, să mă scoale! Dinţii ni-i scoteam cu mîna. Sau cu aţa, păcăliţi de părinţi. Cum te durea, nu te îndurai să tragi tare. Atunci careva, chipurile să vadă dacă-i legată aţa bine, zmucea o dată şi rămînea cu dintele în aţă. îl amncai pe casă ciorii, să-ţi aducă în locul celui de lapte altul, de os. N-am fost îndopat cu fructe exotice, cu portocale, mandarine, smochine, cur male şi altele. Nu ajungeam decît la cîte o postaie (roşcovă) cumpărată de la grec (evreul ambulant) pe zdrenţe, pe furiş luate uneori şi acestea. O singură portocală am mîncat în toată copilăria mea, pe cînd eram la şcoală. O vedeam zi de zi expusă, frumoasă, în fereastra care servea de vitrină prăvăliei, o priveam cu jind, tare eram intrigat de cît de bimă trebuie să fie. Mult a trebuit să mă rog pînă cînd mama sau tata s-au îndurat să-mi dea creiţaiii să o cumpăr. Plă cerea însă n-a fost tot atît de mare pe cît era dorinţa, era probabil cam răsuflată. •îmbrăcămintea copiilor, de tot simplă. Primăvara, vara, toamna, o cămăşuţă lungă, liberă, atît de propice la acest nivel al vieţii. Peste ea cu un "roc" tot aşa, picioarele desculţe, în cap pălăriuţă. Iama, opincuţe, lăibăruţ, căciulă de miel. Mai mărişor apoi încercai dificultăţile izmănuţelor, ciorecuţilor. Nu mai ştiu cam pe la cîţi anişori. Somn dulce pe paie acoperite cu cearceaf de cînepă, sub strai de lînă. Sau afară în tîmaţ, în car sau în podul cu fîn. în casă dormeam obişnuit mai mulţi într-un pat, părinţii cu capul în sus, noi copii invers, la picioare. Şi mai dormea cu noi şi pisica, aşezîndu-ni-se pe grumazi...