Influence Research Papers - Academia.edu (original) (raw)

Iulian Băicuș, Andre Makine, tratat despre război și feminitate. Răsfoind romanul lui Andrei Makine, Testamentul francez, publicat anul trecut de Editura Univers, am avut revelația unui mare scriitor. Romancierul de origine rusă, stabilit din anul 1990 în Franța, la Paris, și laureat al premiului Goncourt, și care a vizitat anul trecut Bucureștiul, ținînd o conferință de presă și lansând cartea printr-o conferință la Institutul Francez din București. Cînd am deschis cartea mi-au venit simultan în minte principala operă de război a lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întîia noapte de război, și conferențiarul care vorbea despre Proust unor cucoane cam plictisite, Cred că Andrei Makine e un Camil Petrescu mult mai rafinat, el nu rupe cele două romane despre dragoste sau război această deficiență fiindu-i reproșată lui Camil de Călinescu. Asimilându-și scriitura proustiană, el construiește o ramă textuală, un spațiu al rememorării dominat de celebrele verbe la imperfect, acesta va înghiți paginile din romanul războiului, neuitând niciodată celălalt roman, cel al iubirii. Dispar la Andrei Makine paginile din Swann despre gelozie, ale eroului turmentat de aceasta, iar scenele de război sunt filtrate în Testamentul francez de conștiința de burete a bunicii, Charlotte Norbertovna Lemonnier. Rezolvând o chestiune de construcție, Andrei Makine îl depășește pe Camil Petrescu și în materie de sensibilitate. Pentru că tema esențială a romanului rămâne criza aceasta identitară a unui francez de origine rusă, sau a unui rus de origine franceză. În timpul conferinței autorul explica cele două ascendențe nu doar genetic, prin sânge, ci mai ales prin faptul că stăpânește perfect cele două limbi, rusa și franceză, care îi oferă șansa accesului la cele două coduri culturale. Codul francez, în care limba este sufocată de tradiția unei mari culturi, a cărei dominație s-a întins mai ales în secolul XIX și până la jumătatea secolului XX, acum aflată într-o pierdere de viteză. Codul rusesc este reprezentantul altei culturi vechi, care a contribuit la renașterea și refecundarea culturii occidentale, Makine fiind ultimul dintre barbarii care au descălecat la Paris, care arată cam can filmele lui Nichita Mihalkov. Un alt năvălitor barbar era acel rus alb care cobora în America via Europa după aceea va reuși să-i scandalizeze pe pudicii sau puritanii săi cititori americani, lansând motivul nimfetei sale din Lolita. Citind literatura celor doi se cunoaște ceea ce un scriitor român, Costache Olăreanu, denumea ucenicia la clasici, adică la Lev Tolstoi, Cehov, Turgheniev sau Dostoievski, care oricât de mult near afecta îi cam lipsește lui Camil Petrescu, cel care ucenicise la autori francezi ca Stendhal, Proust, sau Flaubert, care la rândul lor au învățat să scrie romane de la marii autori ruși mai sus citați. Makinii de origine română sunt, în opinia mea Panait Istrati, Benjamin Fondane sau Emil Cioran, cel care avea să reinventeze sintaxa limbii franceze. Dar să revenim la romanul lui Andrei Makine. Romanul său este întâi de toate un album de fotografii, un tratat de feminitate întrerupt din loc în loc de un tratat de supraviețuire. Cel mai semnificativ lucru mi se faptul că romanul începe cu o lecție despre zâmbet. Dincolo de timp, rusoaicele au fost învățate să pronunțe " petite pomme " , două cuvinte magice de către Charlote Norbertovna. Există în acel teanc de fotografii o femeie în pufoaică, cu o căciulă cu clape, care ține în brațe un copil și care parcă uitase să mai zâmbească. Andrei Makine e un Marcel care a a crescut într-un lagăr de concentrare iar femeia din poză este chiar mama lui. În vreme ce miza căutării timpului pierdut din romanul lui Marcel este una minoră, răsturnînd ordinea evenimentelor doar pentru a-și petrece timpul său liber sau de pierdut, pentru acesta timpul se umple de spleen. Andrei, naratorul din Testamentul francez, nenumit astfel, caută trecutul într-o fantasmagorică Atlantidă franceză, din dorința de alipi cioburile propriei sale identități, sparte de alții. Romanul său lasă însă impresia cititorului că are de-a face cu un vas foarte vechi sau foarte prețios, o amforă grecească sau un vas chinezesc din dinastia Tang, prinse între ele în liantul rememorării proustiene. Iar aceste fragmente aduc cu pasaje din romanele istorice pe care Andrei le-a citit, Război și pace, Doctor Jivago, Calvarul, Pe Donul liniștit. Charlotte, personajul care alunecă și se strecoară prientre războaie, reține ca o cameră neagră rămasă după accidentul unei aeronave, toate detaliile unei tragedii istorice. În acest context grozăviile războiului nu mai sperie pe nimeni. Sunt evocați pe rând bătrânul cu aspect de insectă, hrănit cu carne de om, caii morți scoși cu gălețile din fântâni, o sabie care rămăsese înfiptă în șeaua unui cal care amintea de călărețul care fusese tăiat în două bucăți, de parcă am