Literatura Romana Research Papers - Academia.edu (original) (raw)

Bloom a publicat, în 1994, " The Western Canon " , poziţiile sale teoretice, reafirmarea esteticii ca principiu ordonator, păreau a fi contribuţii decisive la limpezirea unuia dintre cele mai problematice concepte ale literaturii: canonul. Demonstraţia de inteligenţă şi erudiţie pe care o oferă textul, lupta împotriva politizării literaturii, a ideologizării ei, a multiculturalismului care devine criteriu de validare literară în dauna valorii estetice, toate acestea asigură cărţii relevanţă. Ceea ce, însă, trezeşte şi probabil că va trezi multă vreme de aici înainte suspiciuni, este lista scurtă a autorilor canonici pe care autorul o propune. Douăzeci şi şase de nume… Intervievat de Jose Antonio Gurpegui (textul interviului apare în revista " Alicantina de Estudios Ingleses "), ulterior publicării cărţii, Harold Bloom avea să regrete publicarea listei. " Spun foarte clar că lista este provizorie, că este personală, provocatoare, o sugestie […]. Nimeni nu poate spune cu adevărat, până când nu vor fi trecut cincizeci de ani, dacă ceva este sau nu important. Nu e posibil… […] m-am gândit în special la cititorii din Statele Unite şi alte ţări vorbitoare de engleză ". În acelaşi interviu, Bloom afirma că, dacă s-ar întoarce în timp la momentul publicării cărţii, ar renunţa la tipărirea controversatei liste. Cititori dintre cei mai feluriţi, nu puţini deranjaţi de condescendenţa cu care autorul priveşte feminismul, critica marxistă, deconstructivismul sau semiotica, au reproşat lipsa ori prezenţa din înşiruirea celor douăzeci şi şase de nume a unuia sau altuia dintre scriitori. Dincolo de chestiunile care ţin strict de marketing-ul literar (căci, până la urmă, publicarea unui top al scriitorilor într-o asemenea carte trebuie privită în această cheie), problema demersului în sine mi se pare mult mai important a fi abordată. Căci, în definitiv, marele viciu al textului pare unul de concepţie. Harold Bloom vede canonul ca fiind o structură rigidă, cel puţin în ceea ce priveşte nucleul său dur. Aşezându-l în centru pe Shakespeare, în jurul căruia gravitează multe dintre celelalte nume (până şi Freud e interpretat din perspectivă shakespeariană, ceea ce e, poate, prea mult!), lista lui Bloom, chiar şi cea extinsă, e susceptibilă de a fi irelevantă. Or, un rezultat irelevant afectează, orice s-ar spune, şi principiile teoretice în baza cărora s-a ajuns la el. Demersul de a vorbi despre canon la o scară atât de largă, transnaţională, trebuie, în definitiv, să răspundă primordial unei întrebări: există un set de principii estetice care, aplicat literaturii, să ne spună cu exactitate care sunt acele nume cu adevărat reprezentative pentru o imaginară bibliotecă a capodoperelor universale? Demersul în sine nu e mult prea ambiţios?! Când vorbim de estetică, nu cumva ne referim strict la estetica europeană şi americană, care nu au multe puncte de tangenţă cu cea asiatică sau africană? Literaturile naţionale au specificităţi şi nuanţe care transcend generalitatea oricărui principiu teoretic imaginabil. A aplica estetica, aşa cum a înţeles-o Antichitatea greacă, textelor ce aparţin unor spaţii care nu au prea multe în comun cu aceasta, e simptomul unui soi de aroganţă culturală. Un critic literar din spaţiul subcontinentului indian are acces la un nivel de interpretare a literaturii indiene cu totul şi cu totul diferit prin simplul fapt că, ipotetic, vorbeşte sanscrită, hindi, urdu, bengali etc. Mai mult, conceptele cu care operează o societate hindusă sunt radical diferite de cele cu care operează societatea creştină europeană. Aşadar, când Bloom selectează numele canonice din literatura indiană în lista sa extinsă, el operează selecţia pe baza unei paradigme prestabilite, probabil cea europeană şi americană. E posibil ca eroarea lui Harold Bloom să vină tocmai din faptul că, îndârjit, pe bună dreptate, împotriva ideologizării literaturii, plonjează, în mod compensatoriu, în extrema cealaltă, imaginând literatura ca fenomen perfect septic şi necontaminabil, care se dezvoltă, oarecum, în vid. Chiar dacă vorbim despre un canon literar european, fie şi în versiunea sa cea mai… estetizantă, el nu poate scăpa de pericolul europocentrismului, al politizării, al purei subiectivităţi sau al tuturor acestora la un loc. Imposibilităţi fizice apar aici; anume, incapacitatea unei singure minţi umane de a acoperi un material atât de vast. Cu siguranţă, diferenţele de paradigmă literară sunt, în Europa, mult mai mici